Postmodernismul şi postrealitatea – reinventarea emoţiilor pe continentul artelor europene

vineri, 4 februarie 2011



Rezumatul comunicarii a primit Premiul I la Simpozionul International "Disponibilitati creative in lume" 


1. CONTEXT TEORETIC ŞI SOCIAL.

Dacă mulţi dintre critici privesc ca pe o primă întoarcere împotriva modernismului şi a hegemoniei raţionalităţii în cultură, mişcarea dada, atunci desigur că precursorii postmodernitaţii se regăsesc chiar în centrul continentului european, iar contribuţia spiritualităţii româneşti nu este deloc neglijabilă. Dadaismul a atacat în mod programatic noţiunea de “artă înaltă, adevărată”, într-o încercare ideologică de a dărâma distincţiile între “marea cultură” şi “cultura marginală”. Poststructuralismul - legat de postmodernism prin respingerea, cel puţin ca teză, a culturii elitelor  - a plecat şi el tot din depresia cronică tipic europeană, care împleteşte metodic şi paradoxal scepticismul şi creativitatea. Jacques Derrida, Michel Foucault, Julia Kristeva – reprezintă atât Vestul, cât şi Estul european, reunite acum, în 2010, în acelaşi Occident spiritual. Mai nou, legaţi de noţiunea nou-nouţă a post-postmodernismului, sunt citaţi Tom Turner, Raoul Eshelman, Mikhail Epstein, Alan Kirby şi alţi europeni globalizaţi.

În contextul artificialului ridicat la rang de natural - clonare, euthanasie, droguri uşoare, tehno-sexualitate, GMO, SMS, email, Mess, avatar, chat room, computer simulation, viaţă artificială, A.I. (inteligenţă artificială), simulare socială, VR (virtual reality), virtual world, Second Life [http://secondlife.com/] etc. - e de la sine înţeles că vechile relaţii umane, off-line, faţă în faţă, devin nu numai de un sentimentalism caduc, dar chiar şi potenţial periculoase (viruşii informatici sunt mai puţin gravi decât HIV, herpesvirus, HPV sau virusul hepatitei B)... Evoluţia sau entropia îşi spun cuvântul şi asupra sentimentelor, emoţiilor, astfel că astăzi, în Mileniul 03, nimeni nu mai lasă să cadă o lacrimă adevărată pe scrisoarea scrisă cu cerneală şi trimisă prin poştă, pentru că avem la îndemână întotdeauna un emoticon, de gata, care să transmită tot ceea ce simţim…
  
Raluca Diaconiuc interviu cu Lucian Merisca despre Postrealitate - interviu

Asculta mai multe audio podcast

 
2. IDEOLOGIA CULTURALĂ A POSTREALITĂŢII. PROPUNERE, DEFINIŢIE, SCOP.

Dar ironia şi acceptarea exacerbării alienării de tip urban şi virtual, trebuie înlocuite cu acţiunea. În câmpul comunicării şi al cunoaşterii. Există un tratament la virtualizarea senzaţiilor şi sentimentelor: reinventarea apropierii umane, recursul la emoţiile personale – şi crearea unei arte noi. Reîntoarcerea, în spirală (în oglindă şi în lentilă), la natural. O artă a trăirii, la modul propriu. Nu rescriere a literaturii, retrăire culturală parodică şi viciantă, sub dictonul milenar “Nimic nou sub soare”, nu emoţii second-hand - ci trăire concentrată, într-o lume în acelaşi timp palpabilă şi fictivă, metaforică şi personală, identică (în formă) şi paralelă (în esenţă).
            De aici, propunerea artistică a Post-realităţii, a cărei definiţie cea mai succintă (dar seaca!) este realitate procesată în vederea obţinerii unui mesaj artistic  personalizat. Alte definiţii, intuitive dar simplificatoare: Un şah uman cu miză artistică (ideologie culturală); O petrecere cu întâmplări şi emoţii (metodologie). [De reţinut că aceasta din urmă este doar una dintre formele Postrealităţii.] Secundar, ori din altă perspectivă, motivaţia postrealităţii (pe lângă cea artistică) este şi una terapeutică, respectiv ludică.
            Aşadar, realitate procesată sau accentuată - prin happening (întâmplare, parţial organizată, parţial spontană), prin metaforizare senzorială, motorie şi cognitivă (stimuli, modulări, vectorizare umană, noi moduri de comunicare în realitate) – pretabilă în general peste vârsta liberei consimţiri (jocuri pentru adulţi, dar nu numai) - prin scopul său declarat fiind o artă, un mod de divertisment şi o terapie (psihoterapie, socioterapie, terapie morală, comportamentală).
            Preluând metafora axelor X, Y, Z din matematică, putem considera că intenţia postrealităţii este perpendiculară pe “jocul” postmodernismului (o dublă negare), pentru că îi dă o nouă direcţie şi valoare: constructivă şi personală (customized).
            Pe lângă această definire, încadrare şi confinare, ideologia culturală a postrealitaţii mai cuprinde paralelismele şi delimitările care se pot face cu noţiunile de teatru (artă), reality-show, joc (petrecere, jocuri de rol, entertainment, leisure, loisir, fun), psihodramă, sociodramă (psihoterapie).
  
3. METODOLOGIA NOII ARTE.
           
Pe de altă parte, metodologia postrealităţii cuprinde, la diferite grade de detaliere:
a) Convenţiile, regulile, tehnicile, modulările senzoriale, motorii şi cognitive;
b) Roluri, misiuni, vectorizări;
c) Tipurile de emoţii şi sentimente scontate;
d) Posibilele teme artistice urmărite (individuale sau colective);
e) Grade de substituire temporară a realităţii, de creare a lumilor paralele, a oazelor existentiale (soft şi hard, novici şi iniţiaţi);
f) Grade de implicare şi conştientizare, ale actanţilor, pentru ca mesajul total să fie unul coerent, din punct de vedere artistic;
g) Cadrul, mediul, scenografia;
h) Desfăşurare generală: regie, scenariu, plot;
i) Limitele inerente şi asumate - de ordin spaţial, temporal şi nu în ultimul rând, moral;
j) Exemplele. Postrealitatea, cu modalitatea sa cea mai uzuală, Happening Party Club (petrecere specială, club de petreceri cu întâmplări), a fost practicată de-a lungul unui deceniu, iar diversitatea acestei experienţe este imensă, ţinând cont şi de perspectivele individuale ale participantilor;
k) Proiectele şi eşecurile pot fi şi ele încadrate în sumarul acestei metodologii artistice.
  
4. MIZE ŞI MOTIVAŢII.

La limita dintre cele două milenii pe care majoritatea dintre noi le-am cunoscut, un grup de scriitori, medici, psihologi, jurnalisti, artişti din diferite domenii şi-au propus să creeze, să inventeze o nouă artă, fundamentată pe interacţiuni complexe cu mediul fizic şi social. De reţinut că imaginaţia, iar nu tehnologia asigură complexitatea şi profunzimea unei postrealităţi care se doreşte  a fi reuşită. Această experienţă, botezată iniţial Happening Party Club şi apoi Postrealitate, a însemnat planificarea şi punerea “în scenă” a unor emoţii reale (echivalente unor teme şi vectorizări umane), participantul fiind în acelaşi timp actor şi spectator, pacient şi psihoterapeut, jucător şi, eventual, “bachelor of arts in recreation management” … Un şah artistic cu piese umane, în care "materia primă" a noii arte nu o reprezintă oamenii şi emoţiile lor (aşa cum ne-am teme), ci implicarea lor (voluntară) imaginativă - imaginaţia lor - individuală şi colectivă - în crearea unei oaze existenţiale cu miză artistică.

            Scopurile, motivaţiile iniţierii acestei noi arte:
a) pleacă în primul rând de la dorinţa de a contracara alienarea crescândă, determinata de Noile Mijloace de Comunicare: preferăm să vorbim la mobil, ori să ascultăm 24/24 ore, 7/7 zile mp3-uri, cu riscul de a nu ne mai interesa nimic din ce se întâmplă în jurul nostru; un email de la un necunoscut de pe partea cealaltă a planetei e mai interesant, contează mai mult decât numele, bucuriile sau necazurile vecinilor noştri de apartament. Comunicăm cu cei îndepărtaţi ori virtuali, pentru că îi idealizăm. Cei de lângă noi sunt plictisitori. Va fi, astfel, lumea în care trăim, mai bună?... Nu credem.
b) Reapropierea fizică a oamenilor. Ne ferim de orice atingere [“Excuse me!…”]: doctorul nu mai atinge pacientul ci îi scrie doar o reţetă, copilul nu îşi mai sărută părinţii, tinerii nu se mai îmbrăţişează când dansează în Cluburi, soţul şi soţia navighează noaptea pe internet, fiecare, singur..., în loc să profite de căldura arhetipală a patului etc.
c) În căutarea emoţiei pierdute… grupul iniţial de creaţie artistică H.P.C. (Happening Party Club) (având actualmente membri în Iaşi, Londra, Suceava, Paris, Bucureşti, New York) a plecat de la alienarea micro şi macro-socială tot mai evidentă, de la distanţarea crescândă între emiţător şi receptor (e vorba de comunicare, în speţă comunicare artistică), precum şi de la aglutinarea în nuclee tot mai mici a publicului până la individul singur, autonom, autarhic şi autist în faţa calculatorului său personal.
d) A fost observată apoi lehamitea publicului, cititorilor de fi consideraţi doar public, gloată, massă, provincie, “urechi”, “muţi”, "aplaudaci" - se simţea aşadar nevoia unei emancipări a receptorului artistic, care nu se mai consolează acum cu eticheta de spectator, de cititor, cumpărător, consumator - nu se mai complace în modestia pasivităţii sale pur receptoare.
e) În fine, s-a dorit a recâştiga sentimentele, emoţiile pierdute odată cu distanţarea, timp de secole, a artei de "receptor" - şi a(-ţi) crea emoţii - artistice - şi amintiri - simbolice - care ţin nu de "ceea ce am văzut că fac alţii" (pe ecrane, în cărţi, pe internet), ci de ceea ce SIMŢI TU, ŢI S-A ÎNTÂMPLAT ŢIE, te-a emoţionat pe tine, te-a marcat pe tine personal. Viaţa noastră e totuşi creată din amintiri, emoţii şi speranţe proprii, nu din site-uri (fie ele şi de socializare) sau din emisiuni de succes. Ori aşa ar trebui să fie. [Ca să-ţi traieşti viaţa – şi s-o valorifici din punct de vedere simbolic, artistic - nu trebuie să ai nu ştiu ce fel de abonament la nu ştiu ce fel de reţea de telefonie mobilă, ori să urmăreşti un oarecare post de televiziune care te îndeamnă ipocrit "Traieşte-ţi viaţa!". Aproape că uitasem asta!…]
  
5. DE CE ESTE POSTREALITATEA O ARTĂ NOUĂ?

A trăi propria viaţă, propriile întâmplări, propriile emoţii, a deveni şi tu creator - de la aceste năzuinţe a pornit ideea POSTREALITĂŢII, adică a realităţii concentrate, provocate şi declanşatoare de emoţii adevărate (provocatoare, challenging). Într-o asemenea lume la crearea căreia participi, nu te mai simţi doar un receptor, un spectator care aplaudă, ci personajul principal. Iar Ţie ţi se adresează toată Întâmplarea, sau o parte din ea.
            Şi dacă e să vorbim despre caracteristicile, specificităţile acestei noi arte, să pomenim:
a) Emoţia reală;
b) Integrarea imaginativă, implicarea (participarea prin imaginaţie, şi nu prin încercarea de a descoperi ceea ce este acoperit…);
c) E o artă nouă, dar care putea fi totuşi inventată şi în urmă cu mii de ani, deoarece nu necesită tehnologie, ci oameni. Cu toate acestea, în funcţie de tematica şi vectorizarea aleasă (vectorizare = relaţii inter-umane [parţial] planificate, scenarizate - roluri şi misiuni), aşadar dacă vom alege o temă sau un underground ştiinţific, mistic, erotic, paranormal sau magic, atunci şi mijloacele de creare a faliei şi a lumii paralele vor fi în consecinţă adaptate, inclusiv din punct de vedere tehnologic.
d) O caracteristică de bază a unei postrealităţi reuşite este menţinerea misterului, a fiorului, a emoţiei pure, a surprizei – la modul ideal, participantul (voluntar) va trebui să nu deosebească realitatea de scenografie şi spontanul de regizoral. Sau să se implice creativ.
e) Efemeritatea asumată (în general, nu se filmează, nu se fotografiază o asemenea acţiune, pentru că scopul nu este unul comercial - şi pentru ca participanţii să se simtă liberi). Experienţă unică şi irepetabilă.
f) Caracterul de “puzzle” al acţiunii artistice. Emoţia şi participarea estetică a fiecărui actant, constituie o piesă distinctă, particulară, în ansamblul unei postrealitaţi regizate.
g) Personalizare, adecvare, customizare”. Daca vreţi, e diferenţa între a primi, venit pe valurile oceanului, un mesaj într-o sticlă (= cartea, emisiunea TV, piesa de teatru, tabloul – care se adresează tuturor şi nimănui anume), si a primi, doar pentru tine, o scrisoare de dragoste. Postrealitatea nu concepe creaţia în mod standardizat, statistic sau aleatoriu, precum în cazul majorităţii creaţiilor artistice, ci personalizat (cutare receptor-personaj are nevoie / i se potriveşte / de / cutare vectorizare / încărcătură artistică).
            Am înţeles aşadar de ce este o artă nouă. Dar de ce este o artă? Definiţia cea mai simplă a artei este: Formă de cunoaştere & comunicare, care utilizează metafora la emiţător (codificare) si intuiţia la receptor (decodificare). A se înţelege o intenţionalitate estetică la ambele capete ale mesajului creator.
  
6. DE CE ESTE POSTREALITATEA NECESARA?

Cuvântul-cheie: participare. Ne-am obişnuit să stăm în scaunul nostru cu număr pe spate, să aplaudăm, ori, eventual, să facem click din când în când cu degetul arătător de la mâna dreaptă. Atât.
În contextul internetizării, virtualizării şi a alienării globalizante, postrealitatea nu e o moda, ci, spunem noi, o necesitate: nu artă “de gata”, "prefabricată", ci artă “de/la comandă”, pe măsură”! O lume virtuală în realitate! Un joc pasionant pentru adulţi. O întâmplare catartică (happening) - cu mine însumi, pentru mine. O trăire estetică. Emoţii şi amintiri artistice la prima mână, personale şi personalizate. Ce am de învăţat, ce am de dezvăţat, ce am de înţeles, ce am de simţit, ce am de trezit. Un “come-out” artistic pentru fiecare dintre noi. O democratizare a culturii şi a comunicării reale, în contextul democratizării virtuale a informaţiei.
            Şi astfel chiar viaţa brută, neprelucrată, reală, poate fi privită în altă perspectivă; şi revalorizată prin prisma acestor oaze artistic-existenţiale (experienţele postreale) care aduc o nouă culoare şi o nouă dimensiune, într-o lume adesea aplatizată, aseptică şi insipidă, în care culorile au dispărut, senzaţiile s-au tocit şi oamenii au devenit simple ID-uri de Mess, simple Profiluri pe FaceBook.


Lucian Merişca

Labels:

1 comentarii:

  1. Buna ziua!!!
    Foarte ineresant articolul,este foarte educativ pentru multi dintre noi,arta are un rol important in vietile noastre!