Unele paradoxuri ale (post)postmodernului Lucian Merişca 

de Adrian Marin 

Recent, am avut ocazia sa citesc un volum de proza, un meta-roman de tip "1001 de nopti", semnat Lucian Merişca. Mã refer la cartea acestuia, Vincent & Karlenstein. Moarte bunã, copii!, apãrutã la Editura Bastion. Umor, horror şi SF, iatã o mixturã greu de gãsit dar şi la fel de greu digerat. Totul dupa o reteta post-postmoderna neomologata. Desigur cã nu orice cititor neavertizat poate îngurgita, sã mi se ierte limbajul digestiv, un asemenea amestec literar. Totuşi, Lucian Merişca a reuşit sã obţinã un compus excelent. Un fel de ghimbir literar, piperat, iute si dulce in acelasi timp. În ceea ce mã priveşte, voi încerca mai departe sã discut un pic nu atât produsul în sine, rezultat al reţetei  scriitorului, cât sã ghicesc mai degrabã care au fost unele din intenţiile acestuia. Disimulate în text, dar şi mai mult aiurea, în afara acestuia, printre randuri sau chiar in spatele lor. Oricum, nici o discuţie în preajma unui text nu se poate substitui lecturii acestuia. Iar textele lui Lucian Merişca din acest volum nu sunt deloc lipsite de cele mai tari condimente şi mirodenii ale literaturii recente.

         În urma contactului direct cu scriitura autorului ieşean şi, totodatã, cu ajutorul unui scurt ocol prin canoanele teoretizãrii SF-ului, dar şi prin alte locuri mai mult sau mai puţin obscure, am ajuns la o concluzie paradoxalã. Pe scurt, ca sã anticipez, Lucian Merişca este postmodern prin scriiturã, dar şi oarecum împotriva curentului respectiv, lucru vizibil si prin ambiţiile sale mãrturisite prin alte pãrţi.

        Fie de catre critici, fie de catre unii autori consacraţi, Lucian Merişca a fost comparat cu o mulţime de figuri ale literaturii. Ceea ce aratã cã este, spre lauda acestuia, greu de clasat, adicã de îmbalsãmat. De pildã a fost apropiat de Jonathan Swift, Lewiss Carroll, Gabriel Garcia Marquez, Stephen Baxter ş.a. Eu însã l-aş compara un pic cu regizorul şi scriitorul Tim Burton. Poate prin bizareria transgresiunii graniţelor dintre umor şi horror, ori prin reluarea în cheia parodicã a clişeelor din SF (ca în Mars attacks!). Totuşi, în primul rând am recunoscut câteva trãsãturi ale unui personaj simpatic dintr-un scurt-metraj al lui Tim Burton, Vincent (1982). Comicul acelui filmuleţ provine din aspiraţia unui bãieţel pe nume Vincent Maloy de a fi precum actorul Vincent Price. Adicã, de a trãi ca în lumile sumbre imaginate de Edgar A. Poe. Doar cã realitatea nu prea se conformeazã reveriilor sale întunecate… Şi mai trebuie sã recunosc cã unele „scene tari” din volumul lui Lucian Merişca  sunt demne, prin sadismul acestora, de scenariul unui film precum Saw!

        Este caracteristic scriturii postmoderniste sã refuze, dintr-o mare incredulitate (scepticismul e ceva mai complex!), orice formã de convenţie, meta-narativã ori moralã.  Pe de altã parte stilul, manierismul literar, şi ne gândim la semnificaţia adusã de R. Hocke celui din urmã termen, au prioritate în faţa conţinutului propriu-zis. Lucian Merişca în schimb vâneazã şi altceva. Şi anume salvarea unui conţinut, a unui real. Vom vedea imediat. 

Dar sã evidenţiem un pic câteva repere teoretice ale postmodernismului, necesare aici. Textul postmodern nu se vrea o reprezentare criticã a realitãţii. El are o tendinţã catastroficã, a prãbuşirii (şi nu învãţãm noi încã de la naştere mai întâi cãderea, cum ne-a arãtat G. Durand?) şi a autodezvãluirii sale ca simplu simulacru. Idee care, dupã ce a fost „suptã” de la Philip K. Dick, a fost exploatatã maximal de Jean Baudrillard, asupra cãruia vom insista puţin, sper cu folos. Acesta vorbeşte despre patru faze succesive ale perspectivei asupra imaginii, începând cu reflectarea unei realitãţi profunde, şi terminând apocaliptic cu situaţia în care aceasta nu mai întreţine nici un fel de raport cu nici un fel de realitate. Imaginea nu-şi este decât propriul simulacru pur. Aceastã situaţie reflectã faptul transmigraţiei de la semnele care disimulau totuşi ceva (o teologie a adevãrului, a secretului) la cele care disimuleazã faptul cã nu mai existã nimic. Recunoaştem uşor nihilismul din spatele acestei fenomenologii a simulacrului. În lipsa unui real, Baudrillard preferã sã vorbeascã despre un hiperreal. Ce se petrece de fapt la Lucian Merişca? Discursul sãu scriitoricesc trãdeazã atingerea acestei fenomenologii a simulacrului. Pastişele, clişeele SF-ului, une ecriture schizophrenique, mozaicul narativ ne dezvãluie prezenţa postmodernismului. Şi totuşi…Lucian Merişca a propus un concept mult îndepãrtat, nu şi formal, de acela al hiperrealului baudrillardan, cel de postrealitate. Postmodernismul respinge prezenţa tutelarã a autorului. Lucian Merişca încearcã, pe de altã parte, sã salveze autorul, fie şi prin procesarea realitãţii cu scopul „obţinerii unui mesaj estetic personalizat (sublinierea mea - A.M.)”. Îndepãrtarea lui Lucian Merişca de principiul postmodernist al penuriei de realitate se face simţitã chiar în miezul crezului sãu estetic.

        Aş mai adãuga cã umorul negru practicat de Lucian Merişca ascunde mult mai mult decât, sã zicem, dorinţa de a face haz de necaz. Ascunde vechea noastrã angoasã metafizicã, cea a conştientizãrii trecerii timpului, a vecinãtãţii morţii. Întâlnim deseori la autor o ciudatã thanatofobie care tinde sã împrumute masca thanatofiliei. Şi spune un personaj undeva cã veselia este de fapt „o tristeţe disperatã”. Simţim o prea mare sinceritate în textele lui Lucian Merişca ce ne cere sã gândim gândul personajului ca fiind de asemenea şi unul intim creatorului. Care personaj este si el un autor... Iar autorul, este si el un personaj...

        Revenind iarãşi la Baudrilliard, vedem cum acesta face câteva comentarii în marginea prezenţei unui loc „infestat” de imaginile-arhetip ale copilãriei, şi anume Disneyland-ul Americii. Acesta nu este decât un „joc de iluzii şi fantome”, un loc creat pentru a regenera ficţiunea realului, ne avertizeazã Baudrillard. Mai mult, nu ne mai este dat sã regãsim nici cea mai mãruntã formã de nostalgie pentru inocenţa pierdutã a imaginarului copilãriei.  Cãci, Disneyland-ul nu mai gãzduieşte decât un imaginar debil, de o „degenerescenţã infantilã”. De fapt, cum altfel aş putea sã înţeleg, fãrã reacţii adverse, acel „Moarte bunã, copii!” din titlul cãrţii?…

        Ar mai fi ceva. Nu ştiu dacã Lucian Merişca şi-a propus vreodatã sã-şi vindece cititorii de unele „boli”, precum credulitatea excesivã sau lipsa de interogaţie metafizicã, prin textele sale. Dar mi-e clar cã acestea pot avea un sens terapeutic ascuns. Desigur, acest gând al meu îşi trage seva tot dintr-o altã realizare a autorului. Am în vedere  lansarea şi aplicarea concretã de cãte acesta a unui termen neconvenţional, acela de metafizici practice.

         

Unele referinţe livreşti:



a.   Baudrillard, Jean – Simulacru şi simulare, Ideea Design & Print Editurã, Cluj, 2008

b.    Opriţã, Mircea – Istoria anticipaţiei româneşti,          Editura Feed Back, Iaşi, 2007

c.     The Cambridge Companion to Science Fiction, Edited by Edward James and Farah Mendlesohn, Cambridge University Press, 2003


Continue..

Filed Under:







Blînd
Cinic
Pervers
„Te trezeşti, în sfîrşit, la timp ca să constaţi că  ai făcut prea puţin pentru ceilalţi, crezînd că tot  răul şi tot binele din lume sînt doar cele care te  privesc pe tine.”
„Te trezeşti dintr-o dată şi constaţi că, bun sau rău, nimeni n-a făcut nimic pentru tine în timp ce tu, bun sau rău, ai făcut prea multe, mult prea multe, pentru ceilalţi”
„Ţi se scoală dintr-odată că n-ai fost nici bun, nici rău, că, în general, n-ai făcut mai nimic, în tot timpul acesta ceilalţi făcînd o grămadă de măgării.”
În fiecare seară, la culcare şi în fiecare an, pe data de 31 decembrie la ora convenţională 24 sau 0, reedităm, de fapt, simbolic, Sfîrşitul Lumii sau Marea Trecere. De fapt ar trebui să simţim aceasta de fiecare dată cînd ne uităm la ceas – pentru a ne păstra conştiinţa trează.
Dacă la întrebarea “Cu cine vreţi să vă petreceţi sfîrşitul acesta de zi, sfîrşitul de săptămînă sau sfîrşitul anului, Revelionul?” – cu toţii aveţi, probabil, răspunsul pregătit, în mai mică sau mai mare măsură, - nu ştiu dacă v-aţi gîndit ce aţi răspunde dacă vi s-ar pune întrebarea:
În fiecare seară la culcare şi în fiecare an, pe data de 31 decembrie, ne pregătim, bucuroşi, să murim. Marea Trecere, spre Sfîrşitul Lumii ‑ se face, de fapt, de fiecare dată cînd ne uităm la ceas… pentru a ne înţepeni toate iniţiativele, toate speranţele ‑ în magma dulce a inutilităţii.
Dacă la întrebarea „Cu cine vreţi să vă petreceţi sfîrşitul acesta de zi, sfîrşitul de săptămînă sau Sfîrşitul anului, Revelionul?”, cu toţii aveţi probabil micul dumneavoastră plan meschin ‑ ce aţi spune dacă vi s-ar pune întrebarea:
Cel mai serios lucru e moartea şi cel mai neserios lucru e sexul sau cel mai serios lucru e sexul şi cel mai neserios lucru e moartea? Oricum, chiar dacă am auzit cu toţii că dacii rîdeau atunci cînd mureau, n-am auzit pe nimeni care să rîdă în momentul ejaculării. Dar care moment e mai intim: mîncarea, juisarea sau expierea?
Nu fiţi atît de siguri. Cîinii preferă să facă dragoste în public şi să mănînce în particular, pe cînd oamenii, invers. Se mănîncă în public şi îşi dau mîna între patru ochi.
“Cu cine ai vrea să-ţi petreci Sfîrşitul Lumii, Apocalipsa?” Cine este fiinţa care te iubeşte cel mai mult? Pe cine iubeşti cu adevărat? Cine merită? Meriţi, aşa cum eşti tu?…
„Cu cine aţi vrea să vă petreceţi Sfîrşitul Lumii, Apocalipsa? Revelion în oglindă. A te trezi fată în faţă cu tine şi, în sfîrşit!, cu voma întinsă imperfect pe faţa ta desfigurată şi refigurată. Cheers!
Te-ai ruga, de unul şi de altul – „Băi, vino la mine!”, „Te rog, pot să stau şi eu cu tine?…” şi ei te-ar privi ca pe un cîine rîios de care nu au timp şi răbdare să se ocupe şi să-i dea o bîtă în cap.

Răspunsul la o credinţă generală, atunci cînd te simţi atins de toate erorile şi perversiunile pe care le vezi în jurul tău, nu poate fi decît unul, singurul care ne stă la dispoziţie, oricum: schimbarea. Şi pentru că nu poţi schimba toată lumea (poate că nici nu ai dreptul), schimbi ceea ce poţi schimba, teoretic, mai uşor: pe tine. Ca să nu mai repeţi aceleaşi greşeli, îţi iei măsuri de protecţie, iar mulţumirea va veni din refuzul de a multiplica propriile clişee negative despre ceilalţi şi din identificarea mistică. Acum, înţelegi… Trăirea, supra-vieţuirea este mai completă. Rămînînd în această viaţă ai şansa, o a doua şansă, să descoperi că există mai mult decît propria ta viaţă.
Răspunsul la o creaţie eronată sau o creaţie pervertită nu poate fi decît unul singur, care ne stă la dispoziţie, oricum: distrugerea. Şi dacă nu poţi distruge toată lumea (poate că nici nu ai dreptul să opreşti supliciul), distrugi multiplicitatea creaţiei utilizînd prezervativele şi destrăbălarea ‑ sau, dacă nu eşti mulţumit nici de acest simulacru mistic, atunci, ce? ‑ autodistrugerea? ‑ nu, nu ai înţeles nimic... Trăirea, supravieţuirea este mai completă. Rămînînd în viaţă ai şansa să distrugi mai mult decît propria ta viaţă.
Răspunsul la o recreaţie nu poate fi decît o procreaţie, mai bine zis mimarea ei, singura perversiune care ne stă la dispoziţie, oricum, fiind invocarea dragostei. Şi dacă nu poţi face dragoste cu toată lumea (poate că ei nici nu ar recunoaşte că vor asta, cu toţii), îţi asumi un rol simbolic şi te destrăbălezi1 de unul singur, fără să utilizezi prezervative, ca un adevărat cascador al sexului şi fără să te speli pe mîini sau, dacă nu eşti mulţumit nici de poziţia asta, atunci, ce? – castrarea? – nu, nu ai înţeles nimic… Trăirea, supravieţuirea fără boaşe ar fi mai filosofică. Rămînînd în budă, ai şansa să nu te descopere nimeni, decît la “Big Benga”, la vidanjarea generală, apocatastatică.2
Singurele lucruri pentru care merită să fim lăudaţi (dar nu e cazul să o facem singuri) sînt cinstea şi bunătatea noastră. Conştientizarea valorii lumii1 şi recîştigarea dreptului la amintiri2, începînd cu cele care vor veni primele, sînt doar primele semne că te apropii de un capăt aşteptat, de margine, de sfîrşit. De început. Depinde de unde priveşti, de care parte a ferestrei te afli.
Cînd nu ai nimic cu ce să te lauzi pe lumea asta, te lauzi cu cinstea şi bunătatea ta. Dezintegrarea lumii valorilor1 şi pierderea amintirilor2, chiar cele mai recente, sînt doar primele semne ‑ că te apropii de un capăt aşteptat, de margine, de sfîrşit. De început. Depinde de unde priveşti, de care parte a uşii te afli.3
Dacă oamenii ar fi buni şi cinstiţi, nu s-ar mai lăuda: bărbaţii, că au făcut-o, iar femeile, că nu au făcut-o niciodată. Desvirginarea (sic) tuturor virginelor3 şi pierderea complexelor4, chiar cele mai vechi, sînt doar primele semne că te apropii de un liman aşteptat, undeva între marginea rochiei şi capătul jartierei. Şi că o poţi lua de la început. Depinde de unde priveşti, de care parte te afli.
Capăt, margine, sfîrşit, început.3 Lume şi timp. Eu şi ceilalţi.
Ce se află, însă, la Capătul Lumii, la Capătul Spaţiului? Convenţional, ne putem imagina un zid. Şi dincolo de el?… Dincolo de el putem trece numai dacă avem un viitor în care nu sîntem inscripţionaţi, codificaţi doar noi. Trebuie să realizăm că voi fi durează mai puţin decît vom fi. Capătul Lumii este în antiteză cu Sfîrşitul Lumii… Cu cît mergi mai departe, cu atît trăieşti mai multe, mai mult. Spaţiul aşadar concretizează Timpul…Ideea de Capăt al Lumii este un avertisment doar, o vaccinare cu moartea, cu sfîrşitul, aşa cum sînt ele, aşa cum le vedem şi aşa cum trebuie să vedem aceste noţiuni. Finitudinea şi infinitudinea concomitentă a Spaţiului ne oferă o idee despre finitudinea şi infinitudinea Timpului, a Vieţii, în particular. FINIT ŞI INFINIT – ca aceste litere care se termină aici,4 dar al căror sens nu se termină niciodată.
Vă invităm, aşadar, la Capătul Lumii, locul de unde se vede cel mai bine Sfîrşitul Timpului. Faceţi un pas înapoi.
După umila noastră intuiţie, am spune că lumea nu are capăt şi timpul nu are sfîrşit – deci ele pot fi  feţele unei  aceleiaşi benzi  Moebius, susţinîndu-se, suportîndu-se şi continuîndu-se la nesfîrşit şi totuşi pe loc. Acolo unde se termină lumea, începe timpul. Iar acolo unde se termină timpul, începe lumea.5 Timpul nostru6 şi lumea noastră.7
Capăt, margine, sfîrşit, început.4 Lume şi timp. Ceilalţi şi cu mine. Ca şi cum am exista cu toţii, aşa, democratic. După intuiţia noastră profană, un optimism complet, nejustificat dealtfel, am spune că lumea nu are capăt şi timpul nu are sfîrşit ‑ deci ele pot fi feţele unei aceleiaşi benzi Moebius, susţinîndu-se şi continuîndu-se la nesfîrşit şi totuşi pe loc. Acolo unde se termină lumea, începe timpul. Iar acolo unde se termină timpul, începe lumea.5
Liman, margine, capăt5. Lume tîmpă. Eu şi cu mine. După intuiţia noastră profundă, am spune că prostia nuare capăt şi virtutea nu are sfîrşit – deci ele pot fi feţele unui aceluiaşi sul de hîrtie roz, rulîndu-se şi utilizîndu-se la nesfîrşit6. Şi totuşi, deloc nu mi se pare că acolo unde se termină virtutea, începe pornografia. Iar acolo unde se termină pornografia, începe virtutea7. Pornografiile noastre8 şi virtuţile noastre.9
Adică: oamenii nu fac deosebire între sfîrşitul unei epoci cu care s-au obişnuit din prea multă comoditate, sfîrşitul convenţional al unei paranteze matematice, începutul unei noi perioade hormonale a organismului şi sfîrşitul lumii. Resimţi peste medie problemele care îi privesc şi pe toţi ceilalţi din jurul tău. Văzuţi sau nevăzuţi, deoarece poţi presupune că, dincolo de cîmpul intereselor tale, dincolo de casa ta şi de ziua ta de mîine, acolo unde bunăvoinţa ta nu a ajuns încă – nu este altceva decît tot o conştiinţă, poate mai albă decît a ta… O construcţie sofisticată, pe care refuzai să o vezi pentru că nu era ridicată de tine şi pentru că în ea te simţeai singur. Solipsismul este afundarea în paradisul artificial. Dar e suficient să-ţi dai seama că gîndurile tale despre existenţă n-ar mai avea valoare dacă nu ai avea cui să le împărtăşeşti.8 Şi, de aceea, frica de sfîrşitul lumii se naşte nu din frica dispariţiei tale – pentru că în asta poţi să crezi, oricînd9 – ci din teama dispariţiei celorlalţi, buni sau răi, oricum, partenerii visului tău pămîntesc.
Adică: spre deosebire de ceea ce-şi închipuie oamenii la fiecare sfîrşit de week-end, sfîrşit de ciclu milenar sau început de ciclu menstrual ‑ sfîrşitul lumii, pe care îl resimte orice gospodină medie cu hormonii pe bigudiuri, nu este o problemă care priveşte pe toţi ceilalţi din jurul tău. Văzuţi sau nevăzuţi, pentru că putem presupune că dincolo de cîmpul tău vizual, dincolo de colţul blocului în care locuieşti, acolo unde ochiul tău nu „bate” ‑ nu e nimic altceva decît un perete alb, o ceaţă lăptoasă pe care frica ta de a nu fi singur nu a reuşit să construiască nici o siluetă firavă, nici un copac cu rădăcinile în aer. Solipsismul, atît de natural oricăruia dintre noi care cugetă că se îndoieşte nu atît de existenţa lui cît de gîndurile despre această existenţă6 ‑ naşte frica de singurătate ‑ şi, de aceea, frica de sfîrşitul lumii se naşte nu din frica dispariţiei tale7 ‑ pentru că în asta nu poţi să crezi niciodată8 ‑ ci din teama dispariţiei celorlalţi, buni sau răi, oricum, pionii visului tău.
Adică: spre deosebire de ceea ce-şi închipuie tapirii la fiecare început de week-end, zi de salariu sau început de concediu – sexul pe bani, la care se gîndeşte orice gospodar mijlociu cu gîndurile pieptănate şi date cu briantină, nu este o problemă care te priveşte numai pe tine. Le vezi sau nu le vezi, putem presupune că dincolo de cîmpul tău vizual, dincolo de colţul blocului în care locuieşti – ele stau acolo, în ceaţă şi în frig şi doar frica ta că nu eşti singur acasă – face să nu le şi vezi silueta firavă cu picioarele în aer. Ipsaţionismul10, atît de natural oricăruia dintre noi care cugetă prea mult în loc să existe11 – naşte mulţumirea de sine – şi, de aceea, frica de sex pe bani se naşte nu din frica bolilor afrodisiace – pentru că în asta nu poţi să crezi, niciodată12 – ci din teama că ai dispărut din ochii celorlalte, bune sau rele, oricum nu chiar ca în visele tale de filosof singuratic.
Visul tău este şi visul meu, iar coşmarul tău poate deveni, într-o zi, coşmarul meu. Capătul lumii şi sfîrşitul timpului este atunci cînd trăieşti doar în prezentul propriei tale epiderme. Capătul lumii poate fi tot atît de bine centrul lumii.10 Ambele, sînt chestiuni care ţin nu de fizică sau de geometrie, după cum bine ştiţi, ci chestiuni care ţin de starea psihologică, adică de încrederea pe care o primeşti şi cea pe care o dai. Nimic nu este personal, iar umorul fiecăruia depinde, în mod esenţial, de cei care-l ascultă.
Visul tău, coşmarul meu. Capătul lumii, sfîrşitul timpului. A trăi în prezent, ca toată lumea = asta înseamnă de fapt a fi la sfîrşitul timpului. Capătul lumii = centrul lumii.9 Ambele sînt chestiuni care ţin nu de fizică sau de geometrie, după cum bine ştiţi, ci chestiuni care ţin de „starea psihologică”, adică de chimism şi fiziologie personală. Umorul fiecăruia depinde de umorile lui circulante.
Visul tău este şi visul meu. La urma-urmelor, a venit timpul pentru un mic orgasm. A-ţi lua visurile în propriile mîini, a trăi cu visul în mînă = asta înseamnă de fapt a-ţi da o mînă de ajutor, a fi prezent tot timpul atunci cînd ai nevoie de tine. Capătul mîinii mele este în centrul lumii mele.13
Chestiunea14 ţine nu de fizică sau de geometrie, după cum vă închipuiţi, ci se ţine, în funcţie de starea psihologică a persoanei, de acolo de unde se termină anatomia şi începe fiziologia. Umorul fiecăruia…
Tăria de caracter constă în a refuza încrederea pe care o ai în propriile tale legi cinice, pe care nici măcar nu tu le-ai inventat.11 Capătul spaţiului şi al timpului înseamnă să te întorci definitiv spre legile şi geografia corpulu tău şi spre timpul tău subiectiv (făcînd aceeaşi greşeală precum toţi ceilalţi pe care îi acuzi, de altfel) sfidînd universul – ca şi cum, cu ochii legaţi, ai arăta cu degetul singurul om de pe Pămînt care există: tu.
Tăria de caracter constă în a spune NU cu încredere şi cinism regulilor sociale pe care nu tu le-ai inventat. Capătul spaţiului şi al timpului înseamnă să te întorci definitiv spre legile şi geografia corpului tău şi spre timpul tău subiectiv (ca toţi ceilalţi, pe care nu îi recunoşti, de altfel) ‑ sfidînd Universul ‑ ca şi cum, cu ochii legaţi, ai împreuna degetele, obscen, în faţa plutonului de execuţie.

Tăria constă în a avea încredere în regulile cinice pe care le-ai inventat cînd erai mic. O iei de la capăt dacă te întorci ca să studiezi geografia şi legile corpului tău, prin comparaţie (anatomie comparată şi distractivă) – sfidînd Universul - ca şi cum, îmbrăcat şi cu cravată15 ţi-ai număra degetele mîinilor băgate în buzunare şi ţi-ar ieşi mereu unsprezece.
Sau douăsprezece.16
“Nu au intrat zilele în sac” spun, dintotdeauna, optimiştii. “Trebuie să te întorci în fiecare zi cu sacul plin” spune cel care acţioneză. Sac sau golf temporal; black-hole al timpului, un loc în care timpul nu trece. Nimeni nu şi-ar dori, cu adevărat, o cameră atemporală – ce ar însemna asta? Intri acolo şi faci tot ceea ce de mult ţi-ai dorit şi nu ai avut timp.12 Apoi, cînd ieşi afară vei relua timpul de acolo de unde l-ai lăsat. Deci timpul nu trece pentru cei de afară? – dar atunci, pentru ei e o lume atemporală, nu pentru tine. Tu vei ieşi în aceeaşi clipă a lor, dar cu o experienţă dublă, multiplă faţă de ei. Sau intri în camera atemporală şi stai pur şi simplu nemişcat, odihnindu-te o sută de ani. Consideri că acest frigider sau ascensor temporal te-ar putea scoate dintr-o lume în care destinul tău ar fi fost doar să încurci destinele altora, pe cînd cei din viitor, plictisiţi de palierul lor, ar avea nevoie să le împărtăşeşti experienţele tale?…
„Nu au intrat zilele în sac” spun, tîmp, optimiştii. „Au intrat zilele în sac” spune cel cu sacul. Sac sau golf temporal: black-hole al timpului, un loc în care timpul nu trece. Poate mulţi chiar şi-ar dori o cameră atemporală ‑ dar ce ar însemna asta? Intri acolo şi faci ce vrei tu10 şi cînd vei ieşi, vei relua timpul de acolo de unde l-ai lăsat. Deci timpul nu trece pentru cei de afară? ‑ dar atunci, pentru ei e o lume atemporală, nu pentru tine. Tu vei ieşi în aceeaşi clipă în care ai intrat11, în aceeaşi clipă a lor, dar cu douăzeci de ani mai bătrîn. Sau intri în camera atemporală şi stai ţeapăn o mie de ani ‑ apoi ieşi de acolo, de unde n-ai făcut nimic, tot acest timp! Dar atunci, la ce-ţi foloseşte? Frigider pentru iubitele tale de optsprezece ani? Loc de refugiu (de exil12) în momentul în care te prind? Ascensor temporal, dacă te-ai plictisit deja de etajul care îţi era destinat?
“Nu o să intre la timp” spun, inteligent pesimiştii. “Va intra la timp” spune cea care are timp. Black-hole, un loc din care nu-ţi mai vine să ieşi. Poate milţi şi-ar dori să rămînă acolo pentru totdeauna – dar ce ar însemna asta17? Intri acolo şi faci ce vrei tu18? şi cînd ieşi, o iei de la capăt. Cînd se stinge lumina… Şi dacă intră cineva de afară? – dar atunci, pentru ei e o surpriză, nu pentru tine, pentru că te vor găsi deja înăuntru. Tu vei ieşi în aceeaşi clipă în care ai intrat19, în aceeaşi clipă, dar mult mai nervos. Sau intri acolo şi stai ţeapăn apoi ieşi, cu picioarele înainte, pentru că n-ai făcut nimic. Tot acest tîmp (sic)! Dar atunci, la ce-ţi foloseşte, Sertar de depus icrele, Maşină de făcut sport, de care te plictiseşti după prima rundă de exerciţii?
Capătul lumii, sfîrşitul timpului este şi originea coordonatelor13, locul unde se termină neîncrederea în tine însuţi şi începe14 credinţa în ceilalţi.15 Începe polemica binevoitoare cu tine însuţi, revoluţia sau revelaţia16 a ceea ce nu credeai că este bun şi divin şi infinit în tine – construcţia interioară, zvîcnetul, îndoiala faţă de umbra unei îndoieli. Acolo unde nu mai există repere –există doar umbrele unor păreri (vezi reorganizarea morală a societăţii româneşti şi nu numai). Timpul nu s-a terminat odată cu mult-aşteptatul AN 2000 – ne facem din nou speranţe – şi ne amintim speranţele pe care ni le-am făcut, odată. Şi atunci, poţi trăi în viitor, centrul lumii devine conştiinţa ta ca un nou soare care arde absorbind tot întunericul din preajmă17, iar capătul lumii va fi totdeauna şi oriunde departe de tine. Aici se termină părul meu şi începe adierea vîntului de primăvară, pînă aici ajunge privirea mea şi de aici recunosc că nu mai ştiu ce se întîmplă pe pămînt, dincolo de geamul meu sînt şi alte geamuri prin care lumea se uită pe fereastră. Conştiinţa mea liberă îmi spune ce să fac cu timpul meu liber pentru a umple această lume nu cu umbra unui autoportret, ireal şi rigid, ci cu portrete succesive în timp. A lupta pentru schimbare, a lupta pentru ceilalţi – acesta e adevăratul Armagheddon.
Capătul lumii, sfîrşitul timpului ‑ este şi originea coordonatelor13, acolo de unde se termină credinţa şi începe14 raţiunea15. Începe războiul devastator cu tine însuţi, revoluţia sau evenimentele sau revelaţia16 împotriva a ceea ce credeai că este bun şi divin şi infinit în tine ‑ revolta interioară, crîcneala, îndoiala faţă de o umbră ‑ sau de părerea unei umbre ‑ pentru că acolo unde lumea se termină, nu mai există repere (vezi haosul moral al societăţii [romîneşti şi nu numai, actuale şi nu numai]), iar acolo unde se termină timpul (a venit mult aşteptatul AN 2000!…) ‑ nu mai există speranţe ‑ nici măcar speranţa că-ţi vei aminti, vreodată, ceea ce ai fost, ceea ce ai făcut, ori ceea ce ai sperat. Şi atunci, trăieşti, în prezent, centrul lumii devine sexul tău ca un quasar în expansiune sau un black-hole care absoarbe tot ce îi trece prin preajmă17, iar capătul lumii se opreşte la scîrboasa şi sublima ta epidermă. Aici se termină scalpul meu şi începe peretele, pînă aici ţine corneea globului meu ocular şi începe picătura de vitriol, pînă aici a fost pervazul geamului meu, timpul meu de lucru şi de aici începe lumea, spaţiul meu liber, neantul, umbra mea. Rotitoare. Autobiografia Mea. Autoportret în Armagheddon.
Capătul orgasmului, începutul raţiunii20 – poate fi şi originea altor coordonate existenţiale21, locul de unde se poate termina singurătatea şi începe22 căsnicia23. Începe tristeţea devastatoare, involuţia sau descreşterea sau ratatinarea a ceea ce credeai că e cel mai bun, mare şi tare la tine – revolta interioară24, durerea, îndoiala de a face faţă din nou – pentru că acolo unde intromisiunea se termină, misiunea ta pe această lume se termină, nu mai există repere (vezi haosul misogin, mizantrop şi morocănos în care te scufunzi, după, ca tot românul), iar acolo unde a sunat ceasul (a venit mult aşteptata oră a plecării la slujbă!…) – nu mai există vise erotice – nici măcar speranţa că-ţi vei aminti, vreodată, ce ai făcut, pe cine sau cum, în acel sublim vis p-uber-all. Şi atunci îţi bagi degetul în nas sau mai bine în ureche, centrul lumii devine timpanul tău ca un sensibil şi chemător himen, care absoarbe tot ce îi trece prin preajmă25, iar capătul lumii se opreşte la sublima şi scîrboasa ta ureche păroasă. Aici mă termin eu, cînd tu deja ai început de cîţiva centimetri buni, pînă aici a fost protecţia mea şi de aici începe fisura în realitate, libertatea spermatozoizilor şi a viruşilor, neantul, SIDA26. Autobiografie cu tăieturi. Autoportret cu plasture.
Egoismul şi egocentrismul înseamnă pierderea supremaţiei încrederii în propria ta valoare pentru lume, ceea ce dăunează nu atît altora, cît dorinţei tale intime de a acţiona, de a progresa. În tot timpul liber pe care îl ai la dispoziţie.
Egoismul şi egocentrismul înseamnă recîştigarea încrederii în tine însuţi, în dauna speculaţiilor că ar mai exista şi alţii, în afara dorinţelor, în afara razei de acţiune a quasarului sau black-hole-ului tău intim. În afara timpului tău liber.
Autorecunoaşterea înseamnă recîştigarea încrederii în propria ta plăcere, în dauna speculaţiilor că ar mai exista şi plăcerea altora, oricum, nu în afara razei de acţiune a quasarului tău, a ştrumeleagului tău mioritic, a ciobănescului tău liber şi turbulent.
18Această fericire care trece dincolo de noi, de micimea genelor noastre, este tot ceea ce ne oferă universul pentru a înţelege şi adăuga o picătură în misterul Creaţiei, o cărămidă în mortarul Eternităţii. Sîntem îndrăgostiţi pentru că, nu doar în imaginar, credem în ceilalţi, în existenţa lor, numindu-le chiar defectele şi calităţile – şi, prin generaţiile de iubire şi iertare, reîncarnăm o parte din noi. Poate partea cea mai bună pe care am avut-o, poate partea noastră cea adevărată…
Lipsa de pertinenţă morală, aşa-zisa libertate absolută, în genere19 – nu este decît frica de a crede în misiunea noastră, a fiecăruia dintre noi. Zîmbim ruşinaţi şi spunem: nu cred că eu am menirea… că pot… că vreau să mă schimb atît de mult încît să îi schimb şi pe ceilalţi. Nu am făcut niciodată ceea ce mi-a plăcut cu adevărat să fac şi, prin aceasta, am fost mereu egal doar cu mine însumi.M-am prefăcut că exist. M-am prefăcut că sînt nemuritor. Nu mi-am asumat nici un risc. Dar acum, dacă voi trăi pentru ceilalţi, ceilalţi nu vor muri niciodată.
18Această fericire temporară, această minusculă Cale Lactee de spermă este tot ceea ce ne oferă Universul ca simulacru al Creaţiei şi ca surogat al Eternităţii. Facem dragoste pentru a ne imagina că ne perpetuăm numele, şi negii, şi viciile ascunse ‑ şi, de fapt, după două generaţii, nimeni nu mai ştie cine am fost. Dar am fost cu adevărat?…
Iar sexul, destrăbălarea în genere ‑ nu ar fi decît zîmbetul subţire, sfidător şi speriat ‑ pe care I-l aruncăm Înaltului pentru a spune: iată ‑ nu mă las păcălit de momeala ta cu nemurirea, cu procreaţia, cu familia, cu ideea etică: fac doar ceea ce îmi place şi, prin asta, îţi sînt, chiar şi pentru o clipă, egal. Mă prefac că, şi eu, creez. Mă fac numai. Cu toate riscurile. Exist, deci voi muri.
27Această fericire perpetuă, această perpetuare a fericirii este tot ceea ce ne oferă consoarta ca simulacru al încrederii în propriile tale forţe. Facem mîncare pentru a ne imagina că facem artă, body-shaping – şi, defapt, pe cît de repede îţi crezi o anumită respectabilitate, pe atît de repede slăbeşti, dacă ai un control financiar neanunţat. Dar am fost cu adevărat?…
Iar legile, destrăbălarea în genere – nu ar fi decît zîmbetul grosolan, moale şi îndrăzneţ – pe care îl aruncăm pentru a scăpa de obsesia lor. Iată – nu mă las păcălit de momeala ta juridică: fac doar ceea ce îmi place mie şi, prin asta, îţi sînt, chiar şi pentru o clipă, egal. Mă prefac că, şi eu, dau legi. Mă fac numai. Fără nici un risc. Exist, deci fac coţcării.
Acum pot aştepta liniştit Sfîrşitul Lumii. Apocalipsa nu e mai mult decît o mîngîiere. Decît vîntul unei schimbări.
Poate nu am uitat îndeajuns, dar am încercat să iert. Am importanţa gesturilor pe care le fac, am frumuseţea gîndurilor mele. Viaţa mea are valoarea pe care i-o dau.
Moartea, aneantizarea, dispariţia – ne sperie doar atunci cînd le vedem în jurul nostru.Tristeţea cimitirelor constă în aceea că, odată ajuns acolo, nu mai poţi face nimic pentru ceilalţi. Decît să te rogi. Şi ei să se roage, la fel. Să ierte – cine poate să ierte - pe cine poate fi iertat.
Sfîrşitul lumii este ca un semafor montat în drumul nostru zilnic obligatoriu20 şi doar subiectivitatea iubirii poate stinge ochiul rece şi obiectiv al morţii.
În cursa aceasta nu există personaje pozitive sau negative. Există doar oameni care au aflat sau nu au aflat încă de existenţa celorlalţi.
Aflînd de voi, am uitat de moarte. “Şi am văzut un cer nou.” Şi mi s-a cerut, din nou. Şi uşa din cer s-a deschis. Şi mi-a venit, atunci, judecata cea de pe urmă.
Însă nu aşteptaţi acum liniştiţi Sfîrşitul Lumii. Nu confundaţi apocalipsa cu eutanasia!… Uit, dar nu iert. Sînt prea neimportant ca să dau celor apropiaţi sau îndepărtaţi iertarea mea.
Moartea, aneantizarea, dispariţia ‑ nu pot fi colective. Comunismul se termina19 la porţile cimitirelor. Sfîrşitul lumii este sperietoarea montată în mijlocul cîmpului nostru afectiv ‑ crucea din ochi ‑ şi nu există nimic mai subiectiv decît moartea.
În romanul sau nuvela sau schiţa ‑ sau visul ‑ despre care v-am vorbit, cred că sînteţi conştienţi că nu există personaje pozitive sau negative. Există doar oameni care îşi pot face rău mai mult lor decît celorlalţi.
Sînt nevoit acum să scriu aceasta. Ceea ce urmează este scris fără voia mea.
Credeţi în voi, credeţi în moarte. „Şi am văzut un cer nou”. Şi am cerut, din nou. Şi uşa din cer s-a deschis. Şi am fost, apoi, judecat.
Însă nu aşteptaţi acum liniştiţi, sfîrşitul textului. Nu confundaţi apocalipsa cu euthanasia!…
Uit tot ce e mai bun. Sînt prea important ca să-i ţin minte pe toţi nătărăii mai apropiaţi sau mai îndepărtaţi.
Iubirea de sine28, ipsaţiunea, autoerotismul – nu pot fi colective, deşi toată lumea ştie despre ce este vorba. Comunismul se termina29 la porţile veceurilor publice. Sfîrşitul lumii este virusul păros aşezat în mijlocul cearşafului nostru imaculat, crucile din sînge şi nu există nimic mai nesigur decît sexul.
Să nu vă aşteptaţi să găsiţi aici idei pozitive sau negative. Rezultatul testului este altul. Există doar idei proaste care înghit puţinele idei bune.
Note
1 e uşor să dezidealizezi totul, dar lucrurile, evenimentele, zilele din această lume au valoarea pe care le-o dăm noi – şi nu sînt prea multe
2 adică, să-ţi aminteşti ce ai făcut drept
3 SINT/SÎNTEM
  AM/AVEM
  DAU/PRIMESC
  LUMEA ACEASTA E PARADISUL ŞI TOŢI PUTEM FI – DACĂ NU UN POPOR SFÎNT, ATUNCI UN POPOR DE ÎNGERI
4 deşi acest “aici” este foarte relativ – la receptor şi la acurateţea observaţiei
5 îmi cer, sincer, scuze, că ideea mi-a luat-o înaintea cuvintelor
6 cu care putem face ceva
7 în care putem face ceva
8 frica de singurătate mă face să descopăr că nu sunt singur, că am cel puţin un cititor. Tu.
9 A FI se poate spune şi în afara lui EU SÎNT. Dacă nu crezi, citeşte inscripţia senin – optimistă de pe frontispiciul Institutelor de medicină legală: “Aici este locul în care moartea slujeşte vieţii”
10 se spune că România este la marginea Europei şi totuşi, din punct de vedere geografic, sîntem în mijlocul ei! (mijlocul distanţei Atlantic – Ural şi Islanda – Cipru). Ne plîngem că Iaşul este marginalizat şi totuşi considerăm că sîntem capitala culturală a României. Dar mai departe de Iaşi este Chişinăul – acolo unde oamenii cred, şi ei, că sînt în centrul lumii. Iar mai la est, mult mai departe se află Tibetul – care este capătul… sau centrul lumii?…
11 nu este nimic original în a fi cinic
12 dormi, te odihneşti, meditezi la ce ai făcut bun pentru tine şi ceea ce ai făcut bun pentru ceilalţi, îţi faci planuri, îţi scrii toate operele amînate prea mult, scrii scrisori tuturor celor cărora nu le-ai răspuns de decenii, te rogi pentru fiecare din cei şase miliarde de locuitori ai planetei
13 metaforice
14 ceea ce este, de fapt
15 ori se termină raţiunea şi iraţiunea, ori încep credinţa şi încrederea, care se transformă una în alta sau se contopesc şi se amplifică reciproc
16 sau mai bine evoluţia
17 toate minciunile, compromisurile, promisiunile deşarte, planurile egoiste, ipocrizia artistică sau pur şi simplu, ura, lipsa de încredere
18 după ce am revăzut “Călăuza” şi “Solaris” de Tarkovski
19 “Fac ce vreau cu mine”,… nu-i aşa?…
20 verdele afectivităţii, galbenul raţiunii, roşul acţiunii
1 lumea nu mai are de mult nici o valoare
2 mai bine decît amintirea pierderilor
3 uşa nu are nici un zid. Zidul nu are nici o uşă.1
4 RAI/IAD
IAD/RAI
IAR/DAI
PARADINFERN
5 v-am păcălit. Nu am vrut să spun nimic.
6 aşadar, există şi alţii?2
7 mortido ergo sum: frica de moarte mă face să cred (simt) că exist
8 vezi panourile încurajatoare, nu atît de mincinoase, cît sadice, din curtea Spitalelor municipale: “Cît timp există viaţă, există speranţă”… pentru cine?…
9 Sîntem în România, la marginea Europei. Sîntem în Iaşi, la marginea României. Dar mai departe de Iaşi este Chişinăul – acolo unde oamenii îşi închipuie că ei sînt la marginea lumii. Iar dincolo de Chişinău, se află Tartarbunar... şi aşa mai departe
10 dormi, mănînci, te destrăbălezi, scrii, meditezi, te scarpini, numeri mătăniile sau scrisorile, stai, mergi
11 în acest text-capcană
12 tanathic
13 cunoaşterii, cunoaşterilor
14 ceea ce crezi tu că e
15 sau se termină raţiunea şi începe credinţa sau încep amîndouă sau se transformă una în alta sau se contopesc sau se anihilează reciproc
16 aitalever
17 toate te iubescurile, voi face orice pentru tine, nu te voi părăsi niciodată, vom fi împreună pentru totdeauna, pînă la sfîrşitul timpului, nu te voi uita niciodată, amin, iubirea mea, love off.
18 după ce am văzut “Salo sau Cele o sută douăzeci de zile ale Sodomei” de M. de Sade şi Pier Paolo Passolini
19 sau poate începea?

1 pe zid sînt scrise prostii. Pe uşă e desenat un cap de mort.
2 care-şi pun aceleaşi întrebări?1

1 aşadar, eşti şi tu acolo?
1 îmbălez
2 apokakastatică
3 nimeni nu s-a gîndit vreodată să scoată la licitaţie un himen
4 şampon împotriva complexelor
5 EL/EA
  EL/EL
  EA/EA
  EI/ELE
  EA/EU/EA
  EU
  NICI MĂCAR EU
6 ireversibilitate şi negentropie. Cum ar arăta, oare, un coş de gunoi dintr-o toaletă publică, dacă n-ar exista entropia?
7 să vă fie ruşine dacă v-aţi gîndit la ce m-am gîndit şi eu!
8 politice sau sociale
9 mobile sau imobile
10 nu are legătură cu ipsosul sau cu Ipsilante, ci cu impresionismul
11 „libido ergo sum”: niciodată nu ştii cînd vei avea ultima erecţie – aceasta este o sintagmă pesimistă sau optimistă?
12 vezi panourile încurajatoare, nu atît mincinoase, cît sadice, din faţa Policlinicilor municipale: „Infidelitate = SIDA” (cît timp mai ai erecţii, mai ai şi riscuri)
13 „De la buric mai jos, vezi Tîrgu Frumos –
    Şi în mijlocul tîrgului, pliscul cocostîrcului”
14 socoteala
15 mai e nevoie să spunem unde?
16 treisprezece nu, că aduce ghinion
17 una la mînă că nu trebuie să iei în serios toate înjurăturile
18 o dată, de două ori, de trei ori, de patru ori, de cinci ori, de şase… de-acum e SF
19 acolo
20 Omni zoon tristia post coitum
21 “Back to Kant or back to cunt”
22 ceea ce nu ţi-ai fi închipuit că e
23 sau se termină căsnicia şi începe divorţul sau încep, pentru a doua oară, amîndouă, ori încep şi singurătatea şi căsnicia, contopindu-se şi anihilîndu-se reciproc
24de ce-am făcut-o?” sau “de ce nu am făcut-o?
25 toate picsurile, chibriturile, florile de muşcată sau de plastic, rădăcinoasele, ramele de la ochelari, tirbuşoanele, bricegele cu sau fără furculiţă, degetele de la mîini sau de la picioare, umbrelele [închise] etc.
26 se pare însă că a apărut şi o altă boală, mai necruţătoare, care se transmite numai între membrii unui cuplu fidel: SILA
27 după ce am citit “Omagiu” (pîntecului – monument ridicat în cinstea eroului căzut) şi am văzut “Twin Peaks” întors pe dos
28 adică de mine
29 sau poate începea?



de Lucian Merişca






















Continue..

Filed Under: